INTERVIU Ruxandra Manole, scenografă: „Teatrul independent îmi este drag pentru că acolo am întâlnit niște grupuri foarte unite de oameni, mai bine zis, familii. ”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Ruxandra, voi începe ex abrupto dialogul nostru, fiindcă am o mare curiozitate. Cum a fost să lucrezi cu Alejandro la spectacolul Agamemnon și ce influență au avut diferențele culturale dintre voi? 

Să lucrez cu Alejandro a fost o experiență foarte plăcută. Este un om prietenos, serios și talentat. M-a ajutat enorm la construcția decorului. A lipit, tăiat și pictat cot la cot cu mine. Despre diferențele culturale dintre noi pot spune numai că ne-au ajutat, mai ales din punct de vedere al stării de spirit. Chit că a învățat foarte repede limba română, pronunțiile sale precum „ciurubelniță” în loc de “șurubelniță” ne făceau mereu să râdem și să ne mai detensionăm din atmosfera agitată a producției.

Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o în lucrul la acest spectacol? Dar cea mai comică întâmplare?

O provocare a fost să construim cele 22 de panouri cu mânuțele noastre, într-o sală de la Piața Amzei, în care am și repetat, cu o configurație complet diferită față de cea în care urma să jucăm. Cea mai mare provocare a fost că am avut sala abia cu două zile înainte de premieră, timp în care am montat decorul pentru prima dată. Când a fost nevoie să mutăm tot decorul la facultate am vorbit eu, personal, cu o firmă de transporturi. Când a ajuns șoferul, nu a vrut să ia indicații de la mine, mi-a spus să chem neapărat un băiat cu care să vorbească și să-l instruiască. Asta a fost o situație tragi-comică. 

Spectacolul vostru are ceva cu totul special din punctul de vedere al spațiului pe care l-ai imaginat. E o scenografie dependentă de public, care capătă sens doar în prezența lui. Cum ai ajuns la această variantă? Au existat și alte propuneri mai cuminți?

Ne-am propus de la început ca publicul să fie de-a dreptul înconjurat de consumerism, să se simtă inconfortabil. Au existat și propuneri mai cuminți, dar cu aceeași bază.  

De unde te inspiri atunci când pornești în conceperea scenografiei unui spectacol?

Încep prin a-mi face o documentare din care se nasc multe idei. Foarte des găsesc soluții când sunt pe drum, în mașină, și observ tot ce mă înconjoară.

Dar de ce scenografie? Cum s-a născut dorința de a urma acest drum?

În clasa a IX-a am făcut un curs de actorie, iar de atunci am început să văd foarte mult teatru. Au fost spectacole pe care le-am văzut de zece ori. Eram elevă a liceului de arte plastice ,,N. Tonitza’’, iar la sfârșitul clasei a X-a a trebuit să aleg una dintre cere douăsprezece secții la care aș vrea să fiu. Mie îmi place foarte mult și sculptura, dar după ce am vizitat atelierul de scenografie al liceului, mi-a fost clar. Acolo era câte puțin din fiecare secție, iar eu eram oricum fascinată de teatru, așa că din momentul acela, direcția mi-a fost clară.

Mie îmi place foarte mult și sculptura, dar după ce am vizitat atelierul de scenografie al liceului, mi-a fost clar.

Te-ai vedea făcând și altceva?

Da, începând de la hobby-urile mele: sculptura, broderia, gătitul și sala de fitness, până la competențele pe care le-am asimilat pe parcursul anilor academici, inclusiv pedagogia, care se pot oricând transforma în ceva mai mult. 

Care sunt artiștii vizuali și scenografii care te fascinează?

Artistul vizual care mă fascinează cel mai tare este tatăl meu, Dorel Manole. El vede arta unde, poate alți oameni ar trece pe lângă fără să observe. Are o pasiune care îl face să lucreze de dimineața până seara. Unii dintre scenografii care mă fascinează sunt Adel Migid, Bagossy Levente, Max Glaenzel, arhitectul Shohei Shigematzu.

Artistul vizual care mă fascinează cel mai tare este tatăl meu, Dorel Manole.

Dacă ar fi să alegi între teatrul independent și cel instituțional, pentru ce mediu ai opta și de ce?

Teatrul independent îmi este drag pentru că acolo am întâlnit niște grupuri foarte unite de oameni, mai bine zis, familii. Niște oameni minunați, care ajută foarte mult. Totuși, îl prefer pe cel instituțional deoarece de obicei sunt fonduri mai mari, mai mulți angajați și, fiind mai bine strucurat, eu pot să îmi dedic mult mai multă energie pe planul creativ pentru a putea veni cu concepte cât mai reușite și autentice.

În sfârșit, ce alte proiecte ai în plan în viitorul apropiat?

În curând va fi montat Agamemnon și în Miercurea Ciuc, pe o scenă mai mare, pe care încape mai mult public. Tocmai m-am mutat în Germania, așa că cel mai mare proiect este să mă adaptez aici.

un articol de Andreea Ciocîrlan