YTR #1 Închiși după gratiile coșului de cumpărături

Explorează rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și descoperă cronici ale spectacolelor prezente în secțiunea competițională a festivalului, realizate exclusiv de studenții anilor II și III ai Teatrologie – Jurnalism Teatral, Departamentul de Studii Teatrale din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. 

O schemă perfectă și inteligibilă a tragediei, cu aripioare de pui prăjit. Aripioarele de pui sunt marile puteri ale lumii, ele reprezintă lumea industrializată. Iar dacă tragedia se planifică în lumea industrializată, ne punem întrebarea: Unde trebuie să mergi să cauți speranță?  Răspuns: Acțiunea e motorul tragediei, dar și scăparea din ea. Aici este speranța, în curajul de a acționa drept într-o lume strâmbă, chiar dacă ești singurul care o face.

De la tragedia antică a lui Eschil, la tragedia contemporană a lui Rodrigo García Agamemnon – un spectacol-manifest, complet și inteligent construit, regizat de Alejandro Duran, proaspăt absolvent UNATC. Tiranii tragediei antice își au reprezentanți numeroși și în zilele noastre. Trump se sărută pasional cu Putin, cum ne este sugerat pe peretele de carton al scenografiei. Acești eroi tragici contemporani, aceste forțe mondiale, pun pe altarul de sacrificu jertfa lor: pe noi. Ei – Agamemnon, noi – Ifigenia. Ei – Menelau, Clitemnestra sau Egist, noi – înfrânții troieni. Ne sângerează sinele cu șiroaie de fals și obediență. Se scurge într-o baltă consumeristă în care ne scăldăm, pătându-ne sufletele. Imaginea de subordonat rămâne, însă, nepătată. Dă-i înainte, cu familia încântată și însângerată, la un McDonald’s de la șosea. 

Spectacolul Agamemnon nu propune doar o convenție teatrală, ci ne arată direct lumea lamentabilă în care trăim. Nu este doar un spectacol, este o întâlnire ce are ca scop trezirea cu alarma adevărului, la care nu putem da snooze la nesfârșit. Suntem îndemnați să închidem nenorocita aia de gură și să facem ceva!.  Alejandro Duran ne-a adus aminte de mizeria consumeristă și capitalistă în care trăim, de bombardamentul cu minciuni frumos ambalate. De consecințele ignoranței noastre și de consecințele tragice ale acțiunilor noastre zilnice, făcute dintr-o obișnuință și o inerție nesănătoasă, de-a dreptul găunoasă. Un spectacol-metaforă, a mizeriei noastre, pe care e nevoie să o strângem. E de datoria noastră să o strângem. 

Tragedia din Agamemnon începe încă de la așezarea spectatorilor în sală. Pe cât de simplă, pe atât de surprinzătoare este scenografia Ruxandrei Manole, tocmai pentru că te cuprinde la propriu. Fiecare scaun destinat publicului este înconjurat de carton, cât să formeze o cutie. Pe fiecare cutie este un cod de bare. Să transformi încă de la început spectatorul într-un simplu produs este o metafora extraordinar de directă și revelatoare. Stând în carton, lângă un bax de hârtie igienică și o pungă de boabe pentru căini, ne este anihilată umanitatea, iar pe parcursul spectacolului înțelegem și de ce.

Denis Imbrescu, protagonistul și unicul personaj din Agamemnon începe să ne povestească despre el și despre noi în același timp. Agamemnon al nostru are un caracter dual. Prima ipostază a lui este cea de bărbat agresiv care își bate băiețelul și soția, dar apoi îi invită la cină în oraș. Este omul care își umple coșurile de cumpărături cu produse inutile, dar uită să cumpere fix produsele de care are nevoie, căzând pradă marketingului obsesiv și ridicol. Ai febră? Înseamnă că e pandemia reducerilor!. Tati își hrănește familia doar cu mâncare, hrana spiritual-umană este neglijată total. A doua lui ipostază este moralizatoare. Devine un fin observator al realității. Ne arată pe noi cu degetul – ne dezvăluie cât de inumani și lipsiți de integritate am devenit. Aceste atitudini contradictorii fac din acest personaj un exponent al ipocriziei. Denis Imbrescu  reușește să-l întruchipeze foarte pertinent pe Agamemnon, jucând încrezător și sigur pe ceea ce are de făcut în scenă. Jocul său e asumat și reprezintă cu brio toate intențiile regizorale. Reuşeşte să creeze un spațiu intim şi stabileşte o interacțiune firească cu publicul, care îi răspunde cu replici, cu râsete, zâmbete afectate sau încruntări inconfortabile. Unii dintre spectatori sunt determinați să se ridice de pe scaun și să acționeze, devenind și ei actori. Toate aceste implicări întregesc ideea conform căreia nu este vorba doar despre Agamemnon, ci și despre noi. Și noi facem parte și susținem această tragedie.

Spectacolul are un ritm susţinut, alert, care nu plictisește; dimpotrivă, surprinde și intrigă. De altfel, toate elementele, toate jocurile cu obiecte, toate metaforele și simbolurile sunt atent gândite și au legătură cu mesajul. Lumina, sunetul, mișcarea scenică, tonul vocii, punctează și ele foarte bine sensurile conotative. O combinație inteligent construită astfel încât publicului îi sunt atinse concomitent intelectul, emoţia şi receptarea senzorială. De exemplu, în timp ce Agamemnon enumeră toate produsele inutile pe care le-a cumpărat compulsiv, acesta se trântește pe jos cu o disperare în voce demnă de milă. Apoi un țiuit prelung, se adaugă stării de disconfort. Un astfel de joc cu senzații și imagini funcţionează şi în scena în care Agamemnon adaugă alimente pe care le îneacă în Coca-Cola, într-un castron adânc din care se revarsă o mocirlă de mâncare. Pe fundal se aude un plescăit și îngurgitat zgomotos. Mirosul, imaginea, sunetul, toate acestea creează repulsie și dezgust. Aceste mijloace de expresie teatrală nu sunt niște artificii făcute doar de dragul spectaculosului. Ele provoacă anumite trăiri cheie care facilitează integrarea moralei spectacolului. 

Agamemnon, în regia lui Alejandro Duran este un spectacol ce pare făcut din necesitatea și dorința arzătoare de a aduce o schimbare benefică în societate, prin teatru. Spectatorul e stârnit să acționeze cu curaj, în fața nedreptăților și superficialităților care subjugă tot ce ne-a mai rămas din omenie și integritate, din spiritul nostru frumos și bun. Un spectacol-manifest care demonstrează prin tot ce conține relevanța de a fi privit astăzi.

Uitați cum arată lumea. Tu ce o să faci ca să arate mai bine? Nimic. Așa arată lumea, fiindcă am tăiat frunze la câini toată viața noastră. Am făcut ce ni s-a spus toată viața noastră. Ce era „rezonabil” și „sănătos”. Până la urmă, am făcut ce ni s-a ordonat. Și îmi bat capul și înnebunesc și mă duc la culcare plângând. Mă trezesc, mănânc plângând și ard pâinea prăjită, fir-ar să fie!

o cronică de Iunona Ioniță

studentă anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti 

Află mai multe despre spectacol și când îl poți vedea AICI.

Articolul nu reprezintă în mod necesar poziţia organizatorilor festivalului. Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu” nu este responsabil de conţinutul cronicilor din rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și nici de opiniile celor care le semnează. Acestea sunt în întregime responsabilitatea studenților din anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti.