ȘERBAN IONESCU – FROM ASCENSIONAL EXPRESSIVENESS TO THE FINAL ASCENT

“The Climber no longer flies.” He has reached a place among the angels.

In the morning, on TVR News, it was announced that Serban Ionescu had passed away on the evening of November 21st at Floreasca Hospital, where he had been admitted the day before in the Emergency Unit. I had known for some time that he was suffering greatly—initially thought to be the result of a tick bite, until the doctors in Germany determined the real cause: amyotrophic lateral sclerosis, a relentlessly progressive disease. Serban Ionescu fought this enemy with hope—he himself, his colleagues, and the institutions that rallied to support him all hoped he would prevail. But the enemy advanced and triumphed. Naturally, only over a handful of earth. The rest—his soul and his creation—remain untouchable.

The news struck me like lightning. I had previously written a piece about Serban Ionescu, so I quickly prepared the material and sent it to Marian Boboc for the Ziarul newspaper and to Lucian Hetco for the Agero magazine in Stuttgart. Then I called Marian to let him know I’d sent the piece and asked him to publish it the next day, which he did. In the evening, Mihai Barbu called me as well—I told him I’d sent the article to Marian, and we decided to meet the next day to buy tickets to Bucharest. We met, got our tickets from the CFR Agency, and at 11:42 PM we boarded train IR12822, car 4, from Petrosani to Bucharest.

On the train, Mihai asked me whether a certain person had been employed at the Petrosani Theatre during Serban’s time there, because her husband, speaking on a TV channel, had spoken ill of Serban in an unworthy manner. I remembered her—she had been a background actor (non-degree actor) at the time. She had just been cast by Florin Fatulescu in a secondary role in the play “Choose Him Yourselves!” I won’t mention her name, but I was stunned and saddened by what envy, powerlessness, malice, and disbelief can do to a human being.

Serban Ionescu’s “Petrosani period” left a luminous trail across the Romanian theatrical landscape—both physically and spiritually. While still a student and then continuing from here, he shot the masterpiece “Ion: The Curse of the Land, the Curse of Love” (1980), a two-part film directed by his professor Mircea Muresan, based on Rebreanu’s novel. His creative force was explosive. To crisscross Transylvania for filming, to perform in the most challenging and elevated productions of the Petrosani Theatre—productions that, between 1980 and 1982, embodied the purest expression of artistic freedom—to run from Petrosani to Targu Mures, then to Brasov, then to Satu Mare, into the remotest areas and villages where filming took place, without a car, and to always be prepared ahead of his fellow actors from Petrosani—in text, in movement, in artistic commitment—what strength and devotion! And to rest, stretched out on the floor, in Petrosani!

The young actors assigned to the city had been given an apartment on Ilie Pintilie Street, a three-room flat on the 7th floor. In one room lived Virgil Flonda, in another Avram Birau, and in the large room, director Florin Fatulescu. In that room, because they were friends and both from Brasov, Serban Ionescu would also lie down after discussions on what and how to approach the shows. The Petrosani actors and public were proud of Serban Ionescu’s presence. Meetings were held with miners, with students. How moving the premiere of the film “Ion” was in Petrosani, at the “7 Noiembrie” Cinema! What joy and light on the spectators’ faces when 18 of the film’s creators appeared before the curtain! Among them, the tallest, the youngest, the one most ours, the one fused with the character Ion—Serban Ionescu! Children, teenagers, the elderly—all flooded their arms with flowers. Serban radiated.

And suddenly, right in the moment when a person is chosen by God, you witness, on a television channel, the face of wickedness!? Not even Eminescu’s verses from “Epistle I” seem enough to chastise it:

Unable to match you, they won’t seek to admire – They’ll surely praise a thin biography That tries to show you were not great, That you were just like them… Each one Flattered that you were no more than he. …They’ll seek your life for many stains, For meanness, petty scandals— All things that bring you closer to them… Not the light you cast upon the world, But your sins and flaws, Weariness, weakness, all the wrongs Tied fatally to a handful of dust… All the little miseries of a tormented soul Will attract them much more…

We pick up flowers from the North Station platform and head to the “I. L. Caragiale” National Theatre, where Serban Ionescu’s body had been moved from Batistei Church. We circle the theatre and enter through the side on Tudor Arghezi Street, where the actors’ entrance is located, now adjacent to a restaurant. There, we enter the makeshift Media Hall. It was supposed to open with a premiere starring Serban Ionescu, but now it was where he lay—not under stage lights, but candlelight.

He lay in an open casket with the upper half of the lid raised, surrounded by wreaths, garlands, flowers. His mother, leaning on the edge of the coffin. The TV crews waited. In a chair along the right-side rows sat his aesthetics professor, Ion Tobosaru, unmoving. Pacing with unease was actress and playwright Olga Delia Mateescu, who had poured her heart into raising funds to support Serban in his cruel trial. Then came the general manager of the theatre, actor Ion Caramitru.

The crowd gathered and grew gradually. I wrote a few words in the Remembrance Book, starting from a line in Sorescu’s “The Medusa’s Raft”—a line Serban loved: “The Climber no longer flies.” Mihai Barbu also signed. I sat on a chair, while he tried to capture a few images—final ones, almost a “group photo” from the closing of a worldly performance aimed at the heavens. Serban Ionescu had reached a place among the angels. And here on earth, on November 23rd, Romanians laid him to rest with honors at Bellu Cemetery.

Boxerul din În căutarea sensului pierdut de Ion Băieşu

Text anterior

“Serban Ionescu seems to have stepped out of El Greco’s gallery of imagined figures,” I once wrote. When he arrived at the Petrosani Theatre—fresh from the Institute’s lecture halls and the filming of “Ion: The Curse of the Land, the Curse of Love,” based on the celebrated novel by Liviu Rebreanu and directed by Mircea Mureșan—the young actor appeared consumed by the force of those two curses the title evokes: the telluric and the passionate eros. That is, by the force of the stage’s playful magic and the love that binds life to imagined representation, action to dream—in the fullest and most exalted sense of the word.

Slender and tall, as if reaching toward the infinite, with an inner weariness worn visibly on his face, and a soul perpetually striving to detach from the mundane and soar upward. His father had been a fighter pilot, and the son, with his feet planted firmly on the ground and his gaze fixed on the celestial heights—on the stars—seemed imbued with a constant upward pull, a yearning for flight.

Serban Ionescu was born on September 23, 1950, in Corabia, Olt County. Due to his father’s profession, which required frequent relocations, he spent his childhood between Corabia, Brasov, and Caracal. (In Brasov, he met Florin Fatulescu at the School of Popular Art—as high school students—and performed in several of his productions, forming a remarkable friendship.) 

Between 1974 and 1978, he studied acting at the I.L. Caragiale Institute of Theatre and Film Arts (IATC) in Bucharest, in the class of Amza Pellea. For his graduation performance, he played the role of Miron David in The Dwarf in the Summer Garden by D.R. Popescu.

In July 1978, Serban Ionescu was assigned to the Petrosani Theatre, though he also worked on set, creating the masterful role of Ion in Ion: The Curse of the Land, the Curse of Love in early 1979. At the theatre, he performed three roles—all directed by Florin Fătulescu: Ioniță in Petru Rareș (The Regent) by Horia Lovinescu (premiere: February 24, 1979); the Climber in The Medusa’s Raft by Marin Sorescu (premiere: March 13, 1980); and the Boxer in In Search of the Lost Meaning by Ion Băieșu (premiere: October 18, 1980).

This marked a golden period for the Petrosani Theatre. With the first performance, they celebrated the theatre’s 30th anniversary. With the others, they competed in festivals and won important and hard-earned awards. They toured extensively throughout the country and performed triumphantly in the capital. Critics were astonished, enthusiastic, liberated. The theatre’s aesthetic autonomy, in defiance of ideological illustration, found its home here in a well-articulated artistic program.

Of his first role in Petrosani, Dumitru Dem Ionașcu wrote:

An artistically precise performance, entirely suited to the role (Ioniță), Sherban Ionescu creates a complete character.

— Petru Rareș, an exceptional production at the “Valea Jiului” State Theatre, in Ritmuri hunedorene, July 1979

For his second role, the Climber, Ion Vulpe outlined its philosophical and interpretive coordinates:

The Sisyphean myth is and remains a contemporary of humanity; the ‘stone’ crushes the automated and solitary individual. It is to Sherban Ionescu’s credit (an actor eagerly sought after on film sets, and here only in his second stage role) that he uncovered the philosophical vein of the flight’s metamorphosis—from aimless soaring to existential necessity. His embodiment of the Climber is striking in its expressiveness, achieved through economical yet authentic means of communication. The character’s inner logic is natural, even though its evolution is impressive—from primitive fear to Icarian daring.

Steagul Roşu, March 15, 1980

And regarding his third role, the Boxer, critic Valentin Silvestru wrote immediately after the premiere, praising the ensemble’s style and cohesion:

The acting style is terse, distilled; lines are delivered briskly, movements are well-calibrated, sometimes abrupt. Groupings form and solidify in refined geometries, generally maintaining an inner tension that suggests momentum, even in static and silent moments. Humor is well-utilized, and the play’s highly corrosive irony is successfully highlighted. Scenic surprises—of which there are many—are of various kinds, though not always in the best taste. Yet the overall impression is one of authentic, spontaneous creation, maintained in a well-balanced satirical register, with coherent, expressive, and implicit metaphor. (…) Sherban Ionescu, with intelligent humor—quick and effective—intervening constantly with verve, but also with a firm sense of self-control…

România literară, no. 43, October 23, 1980

Cu Pluta Meduzei, la Festivalul de teatru contemporan Braşov, 21 – 29 martie 1980, ediţia a III-a, spectacol devenit simbol în primenirea estetică a teatrului nostru, Florin Fătulescu obţine premiul pentru regie, iar Mirela Cioabă,  premiul pentru debut interpretare feminină. Dar critica – aproape de oriunde din ţară şi de orice fel, teatrală, literară şi filosofică, a ţinut să se exprime – a remarcat forţa de expresivitate estetică şi spiritul de „echipă”, spectacolul fiind unul prin excelenţă integrativ. Între critici au fost voci care l-au situat pe Şerban Ionescu în faţă:

Din echipa de interpreţi se reţin într-o primă notare: Şerban Ionescu (Căţărătorul), Mirela Cioabă (Femeia), Mihai Clita (Fotograful)

Ermil Rădulescu , Pluta Meduzei – însemnări din sala de spectacol, în Drum nou, 25 martie 1980, Braşov

Din tânăra echipă de absolvenţi ai I.A.T.C.-ului, juriul Festivalului de teatru contemporan de la Braşov a reţinut „sonurile” distincte ale lui Şerban Ionescu (Căţărătorul) şi ale Mirelei Cioabă (Femeia), un premiu pentru „debut colectiv” meritând însă şi câţiva dintre „inşii” spectacolului: Dinu Apetrei, Avram Birău, Virgil Flonda.

Victor Parhon , Luceafărul, nr.20, din 16 mai 1980

Reţinem mai ales numele lui Şerban Ionescu (Căţărătorul) şi al Mirelei Cioabă (Femeia).

Ştefan Oprea, Pluta Meduzei, în Cronica, nr. 19, din 9 mai 1980

Cu  În căutarea sensului pierdut, la Festivalul dramaturgiei româneşti actuale de la Timişoara, ediţia I, 1980, se obţin: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie: Florin Fătulescu; Menţiune pentru scenografie: Elena Buzdugan; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru dramaturgie lui Ion Băieşu. Iar după, se organizează de către Teatrul din Petroşani  Seminarul de Dramaturgie şi Teatrologie – Marin Sorescu, 13 – 15 februarie 1981, la Deva, iar Biroul Secţiei de critică teatrală ATM acordă pe anul 1980 două premii realizatorilor spectacolelor Pluta Meduzei de Marin Sorescu şi În căutarea sensului pierdut de Ion Băieşu: Premiul de regie: Florin Fătulescu şi Premiul de scenografie: Elena Buzdugan.

În Căţărătorul din Pluta Meduzei de Marin Sorescu, alături de Virgil Flonda şi Avram Birau.

Fără să fie un joc de cuvinte, Şerban Ionescu, atunci ca şi acum, dă chip unei ciudate ubicuităţi. Energia şi combustia lăuntrică îl fac să fie prezent peste tot. Este actorul ce pare că lucrează deodată în mai multe locuri. Şi într-adevăr, este pe platourile de filmare şi pe scena din Petroşani (1978-1981); pe scena Teatrului din Sibiu (1981-1992) şi a „Comediei” din Bucureşti (1982-1992, colaborator), a Teatrului „Odeon” (1992-2002) şi a Naţionalului din Capitală (din iunie 2002), pe platourile numeroaselor filme şi ale televiziunii, în ultimul timp, în istovitoare seriale, precum comedia Om sărac, om bogat (2006-2007). Şerban Ionescu este actorul multiplicat ca prezenţă, multiplicat ca înfăţişări, dar toate strânse, să spunem „alungite” sub cupola acelui efort de ascensiune spirituală propriu stilului din plastică al lui El Greco. Şi aceasta, în ciuda dimensiunii ironice. Prin aceasta se capătă chiar o dimensionare umană a ceea ce depăşeşte omul alunecat în viaţa cotidiană. Cine l-a privit în Căţărătorul, închis într-o rachetă care ia foc în încercarea de a se desprinde de pământ, cine l-a văzut căţărându-se pe mâna uriaşă din acest spectacol pentru a scăpa de „căderile în trape”, are imaginea unui disperat sacrificiu al omului, dar şi al actorului – datorită lucidităţii.

Şerban Ionescu este o continuă flacără în scenă. Şi „lacrima” şi „râsul” consumă materia pe verticală, eliberează lumina din învelişul fizic al actorului. Fie prin extatica forţă a privirii, fie prin surâsul ironic generat de conştiinţa absolutului şi infinităţii lumii, Şerban Ionescu face vizibil zone ale invizibilului. Pe când partenerii joacă pe orizontalitate, el joacă pe verticalitate. Şi lumea scenei se dimensionează. Cine l-a văzut în Boxerul păstrează imaginea celui aflat într-un „box” continuu cu reaua infinitate a lumii de jos. O mână de cenuşă sub privirea Celuilalt. De aceea, prin interpretările de excepţie, Şerban Ionescu, pare a declanşa ceva din „puterile” naturii, aşezându-se, în peisajul actorilor noştri, între Florin Piersic şi Amza Pellea – la distanţă egală între „lacrima” unuia şi „surâsul” celuilalt.

Tânărul târându-se în cârje

În faţa mulţimii din partea de la intrare, televiziunile aşteptau cu camerele fiexate sau purtate pe umeri de cameramani să prindă momentul şi reacţiile întâlnirii dintre Magada Catone şi Mama actorului Şerban Ionescu. Nimicnicia omenească spera în câteva scântei, dar nu i s-a dat această satisfacţie. Prin mulţime, desfăcând-o într-o parte şi alta, intră un tânăr uscat, părând doar veşminte, târându-se pe două cârje. Le mută în faţă şi apoi îşi trăge corpul între ele. În mâna stângă, întinsă pe cârjă ţine două flori. Se târăşte pe lângă gărzi şi înaintează spre locul unde erau depuse florile. O actriţă îl ajută, i le ia şi le aşază între celelalte. Apoi tânărul se întoarce şi vine lângă sicriu, sprijinindu-se de cârje şi de marginea acestuia. Reuşeşte cu dreapta să-şi facă o cruce. După aceea, prinzându-se în cârje, îşi pleacă fruntea, atingând de câteva ori lemnul sicriului. Din spate, dintre actorii Teatrului Naţional, o actriţă strigă: „Şerbane, poporul e cu tine!”. Şi ceilalţi reiau: „Tot poporul e cu tine!”. Tânărul în cârje se retrage, se retrage cu greu, mai priveşte o dată în urmă şi dispare prin mulţime. De unde venise? Nu ştiu. Era trimisul tuturor: al românilor care s-au recunoscut în Ion din ecranizarea după romanul lui Rebreanu, în Dumitru din Umilinţă, ultimul film în care Şerban Ionescu a jucat cu moartea în sine, ca şi cum ar fi fost ţinuit pe o cruce. Era trimis din Ardeal, din Bucovina, din Dobrogea, din Muntenia, era trimisul României adevărate, al celei ajunse în cârje, dar care mai poate să-şi facă o cruce, să depună o floare şi să trimită un semn către Domnul printr-un om ce a putut să zâmbească peste durere şi să surâdă peste moarte. Nu cei îmbuibaţi şi vicleni, nu cei invidioşi, ci România în cârje a venit la capătul sicriului lui Şerban Ionescu.

Domniţa citind sub lumina sfeşnicului

O domniţă (actriţă) vine lângă sfeşnicul din faţă, din partea dreaptă a sicriului şi sub lumina caldă a lumânărilor deschide o cărticică din care începe să citească, mişcându-şi doar privirea. Lumânările îi luminează faţa întristată şi bogatele bucle, de un galben arămiu, precum ale Îngerului Reîncarnat sau ale Sf. Ioan Botezătorul, imaginate de Da Vinci. Citeşte împietrită. Citeşte pentru sufletul lui Şerban şi pentru puterile nevăzute. Citeşte sau se roagă, îi spune cuvinte de iniţiere sau îi cheamă îngerii păzitori. Mi-a amintit de bocitoarele gorjene, care murmură la colţurile casei, la ferestre, Cântecul Zorilor şi apoi, lângă mort, Cântecul bradului; care îl sfătuiesc cum să avanseze pe această cale naltă, de încercare şi de îndurare („Că e călător/ Dintr-o lume-ntr-alta/ Dintr-o ţară-ntr-alta,/ Din ţara cu dor/ În cea fără dor,/ Din ţara cu milă/ În cea fără milă.”). Domniţa citeşte din cărticică, pare singură, doar ea şi sufletul lui Şerban. Sufletul care vede şi aude, dar nu poate să vorbească. Domniţa întoarce filă după filă, pe când gărzile formate din actori se schimbă, pe când mama se frânge în sine aplecată asupra fiului, cu mâna dreaptă peste mâinile lui şi cu cea stângă sprijinindu-se de marginea sicriului, citeşte vreme de o oră, până sfârşeşte cărticica şi cei patru preoţi încep cele de cuviinţă, cădelniţarea de jur împrejur a celui petrecut şi cântările de la capătul său. În spatele mamei, la ceva distanţă, îndoliați stau Magda Catone şi fiul, Carol. Mai în mulţime, Irina, cea care l-a îngrijit în clipele din urmă.

Pelicanul, dăruindu-şi sângele

De ce mai toţi colegii îi spuneau cu dragoste, Pelicanul? Ce nume şi cu ce simbolistică l-a încărcat Şerban Ionescu! Dinu Manolache l-a numit astfel, după ce, la examenul de admitere la IATC Bucureşti, examinatorul i-a oferit un stilou şi Şerban i-a răspuns cu un surâs întors: „Eu nu scriu decât cu Pelikan!” (Pelikan era marca unui stilou ales.) De la această întâmplare măruntă, Şerban s-a ales cu acest nume, nume ce i-a fost dat să-l ridice într-o mare şi proprie semnificaţie. Nu fiindcă era înalt şi subţire, mai sunt şi alţi oameni înalţi. Nu fiindcă mergea asemenea acestei păsări, mai sunt oameni care păşesc astfel, ci fiindcă părea cu adevărat o făptură zburătoare căzută printre oameni. Când Dinu Manolache i adăugat acest nume a intuit ceea ce va fi acest actor prea împovărat de har şi dăruire: un Plican ce nu va precupeţi nimic pentru viaţa personajelor sale. Pelicanul este simbolul dăruirii până la capăt: el îşi hrăneşte puii chiar cu propriul sânge. Această pasăre a cuprins şi imaginaţia torturată a lui Strindberg, în piesa Tatăl, sau într-una chiar cu acest titlu, Pelicanul. Această pasăre poartă cu sine o suferinţă subtilă, a propriului sacrificiu. În plan simbolic, Şerban Ionescu a încercat să treacă personajele întrupate cu sine cu tot din manifestarea lumii de aici în cea spirituală, să urmeze o cale christică. Personajele lui sunt reprezentări din această lume şi întrupări dintr-o alta doar bănuită. Şi cât de fireşti întrupate din firescul marelui actor! Şi observăm, abia acum, că acest firesc nu este altceva decât sângele actorului. Se spune că în ultimul spectacol, Dineu cu proşti, „juca” fără să mai poată să-şi mişte o mână. Dăruire şi sacrificiu, sau lecţie şi datorie!?

Lumea culturii cunoaşte atâtea reprezentări ale lui Iisus răstignit pe Arborele vieţii, iar deasupra, în vârful acestuia, stând într-un cuib, hrănindu-şi puii, pasărea sacrificială, Pelicanul. Este pasărea ce îi prea din sacra simbolicitate, de naştere din nou: Şerban Ionescu a făcut-o de-a lungul vieţii prin reprezentaţiile sale, prin personajele create din nou. Aceste personaje, deocamdată, dau seama despre sufletul său – fireşte, şi al nostru – şi mai departe ne lasă urme pe care trebuie să le vedem ca fiind călcate de o fătură luminoasă. Cele mai multe dintre personajele sale sunt cu picioarele bine înfipte în pământ, dar cu capul şi fruntea în cer. Cuvântul lor pe care îl auzim aici răsună dincolo. Gesturile lor largi, de amplitudine, ne încântă şi uimesc fiindcă ele umplu şi un alt spaţiu. La finalul filmului Umilinţă, scenariu şi regie Cătălin Apostol, este o imagine cutremurătoare. Există aici ziua unei lumii agonice şi inconştiente, alunecată apocaliptic în mrejele răutăţii. Este desemnată prin întâmplările din satul Pârlita peste care vine, în final, puhoiul apelor. Şerban Ionescu interpretează un personaj care nu vorbeşte, medicul veterinar Dumitru, care poartă cu sine vina şi suferinţa a tot şi toate, care comunică doar cu un copilaş, prin privire. Singurul său prieten de suflet şi nevoi. În final, găsindu-l pe copilaş fără suflare în tinda bisericii, părăsit de cei ce-i pricinuiseră moartea, îl ia în braţe şi iese din lăcaş, înaintează într-un spaţiu ce pare că are trepte, sub un cer apăsător. Merge prin ceaţă şi umbră şi, privit din spate, pare o uriaşă cruce: Şerban Ionescu – axa verticală şi copilul din braţe – axa orizontală. Nevorbitorul ne dă cea mai Vorbitoare imagine. Nu este greu să ne imaginăm că astfel Actorul duce în braţe o Lume, a nevinovaţilor pe care să o aşeze la picioarele Domnului. Şerban Ionescu a dus şi continuă să ducă în braţe lumea cu suflet de copil, a nevinovaţilor, lumea ucisă de răutatea insuportabilă de ieri şi de azi a puternicilor zilei. Pentru viaţa acesteia el, cel numit Pelicanul,  şi-a dat sufletul său.

Ochii vii din tablou

I-am privit ochii din imensa fotografie de la capătul sicriului, de deasupra coroanelor şi florilor aduse ca ultime cuvinte ale noastre. Din fotografie Şerban, o făptură simplă într-un tricou negru, ne priveşte pe toţi, cu ochiii săi vii, numai înţelegere şi lumină. Am trecut din dreapta în stânga şi invers, ochii săi mă urmăreau. Tot astfel mi s-a întâmplat şi cu ochii dintr-o icoană, privind-o, din mânăstirea Tismana. Şi parcă l-am auzit: „Suntem o metaforă, Velea, cea mai scumpă a lui Dumnezeu!” O trecere dincolo. Mama sa, sprijinită de sicriul fiului, adunată asupra lui, plângea în sine. De câteva ori, când părea că se prăbuşeşte, câte o actriţă o susţinea şi o aşeza pe un scaun. O dată, chiar în faţa mea. Cu lacrimi, îi aduceau condoleanţe actriţe şi actori, ai Naţionalului, ai teatrelor din Bucureşti şi ai celui braşovean. Şerban îşi petrecuse aici copilăria, adolescenţa cu studiile liceeale, şi tot aici, pe scena Teatrului din Braşov luase premii cu Teatrul din Petroşani. Ion Caramitru s-a apropiat de mama îndoliată, s-a înclinat în faţa ei şi a durerii şi a îmbărbătat-o. „Ce să facem, Dumnezeu îi alege pe cei mai buni dintre noi!” I-a mai şoptit că „autorităţile au fost de acord cu Bellu”. Apoi, s-a retras; după câteva clipe, mama s-a ridicat şi a mers la fiu. O durere încremenită. Ce i-o fi spus, la despărţire!? Este nefiresc ca mama să-şi îngroape fiul. Nu-i în ordinea lumii acesteia, deşi s-a întâmplat cu Fiul Cel mai Ales, şi de atunci, parcă, se întâmplă tot mai des. Ea singură, mama, percepe ce înseamnă cordonul luminos al sufletelor. Înaltă şi topită sub doliu, cât de bine seamănă cu Şerban – şi fiul cu ea!

Prin Poarta Cerului

„Trebuie să rabd”, ar fi spus el, „ca şi cum aş fi înlemnit pe Marele Stâlp al Durerii şi Răscumpărării, cu sângele curs în personajele mele. Să-mi dea Domnul putere să joc şi în primul spectacol al sălii Media a Teatrului Naţional, ce se amenajează şi se dă în folosinţă. Poate, ultimul al meu!” Şi într-adevăr, în această sală, pe locul unde trebuia să fie decorul, a avut loc Marea Reprezentaţie, de Adio de la Spectatorii săi dragi. De o parte, trupul său în sicriul cu jumătate de capac ridicat, prins în decorul acestei lumi, şi de cealaltă parte, Sufletul cu personajele întrupate, spunându-ne că nimic din zbaterea sa nu a fost zadarnic pentru a deschide poarta Adevărului, Vieţii şi Luminii. De o parte, familia, prietenii, toţi îndureraţi şi scufundaţi într-un plâns lăuntric, şi de altă parte, toţi cei care l-au văzut pe scenă şi continuă să-l vadă în filme, marea parte a acestui popor, întristată, dar plină de bucurie că unul dintre ai lor a putut să le re-dea o clipă de lumină din sufletul lor. I-au trimis coroane Preşedintele ţării, Prim-ministrul Guvernului, teatre, asociaţii, prieteni. Actorii Naţionalului, prin rotaţie, i-au făcut de gardă. Şerban Ionescu a dorit ca la această despărţire să vorbească doar maestrul Radu Beligan. Dar vârsta şi sănătatea nu i-au permis, a lăsat doar Cuvântul înlăcrimat să circule prin presa noastră, ca o bătaie de clopot. Totuşi, după slujba religioasă, a vorbit Ion Caramitru – un omagiu simplu, de la actor la actor, un omagiu adus celui plecat din reprezentaţie pentru Marea Reprezentaţie. Şerban Ionescu a ieşit, pentru ultima oară, la aplauze şi spectatorii cerniţi l-au aplaudat îndelung. A ieşit pe poarta Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, însoţit de mamă, familie, prieteni, actori, regizori şi scenografi, dramaturgi şi scriitori, de directorul teatrului şi prieten de-ai săi, Ion Caramitru şi, mai ales, de oameni simpli. Simpli, cu inimi mari şi suflete deschise, aşa cum i-a reprezentat el pe scenă şi în filme. Cu înţelegere şi surâs peste răutatea zilei, cu speranţă în Ordinea Zilelor! A ieşit pe poarta îndoliată a Teatrului spre a intra pe poarta Cimitirului Bellu. A ieşit prin poarta oamenilor şi a intrat în partea cealaltă, prin Poarta Cerului. În aplauze şi onoruri fireşti.

Dumitru VELEA

În Matinal, Suplimentul Şcoală & cultură, marţi 4 decembrie 2012, Petroşani