Pledoaria teatrului – Instituția

Explorează rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și descoperă cronici ale spectacolelor prezente în secțiunea competițională a festivalului, scrise de Iunona Ioniță, studentă la Teatrologie – Jurnalism Teatral, Departamentul de Studii Teatrale din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. 

Nu-mi mai e frică. Mă simt liberă, umană, prezentă, caldă sufletește. Simt cât de frumoasă e viața și cât de minunată e experiența de om. Iubesc. Cu câteva ore înainte să scriu asta, nu mă simțeam așa. Mă simt astfel pentru că am trăit efectul spectacolului de teatru „Instituția”.

Vreau să las o mărturie despre forța extraordinară a teatrului de a ne trezi la viață. Vă vorbesc din postura unui om din domeniu, care studiază teatrul, deci se presupune că-l iubește. Nu e iubire oarbă. Nu sunt îndrăgostită de teatru. Îl iubesc. E o diferență fundamentală care mi-a permis să-l reneg. Să mă întreb dacă avem cu adevărat nevoie de el. Am cântărit bine reproșurile oamenilor care nu cred în teatru și care nu-i văd utilitatea. Îi înțeleg pe cei care îl contestă, pentru că și eu l-am contestat. Dacă citești asta și ești, printr-o minune, unul dintre oamenii care nu cred în teatru, mai dă-i câteva șanse. Încercă să îl cunoști cu adevărat, să vezi mai multe spectacole, de diferite tipuri. Merită. Pentru că sunt spectacole ca „Instituția” care te fac să simți magia teatrului, magia ta și a noastră deopotrivă.

„Instituția” nu e un spectacol pe care să-l analizezi cu mintea, ci unul pe care să îl trăiești cu sufletul. De aceea, aleg să las profesionalismul deoparte și să vă scriu din poziția unui om care a trăit frumos la spectacol. „Instituția” aduce la lumină șase povești crude care ne dezvăluie viața apăsătoare a unor copii instituționalizați. În realitate, noi nu avem contact cu acești copii, avem o idee vagă despre suferința lor. Dar faptul că aceste povești au fost culese din cazuri reale și aduse pe scenă, ne cutremură: A cui e vina? Care e miezul problemei? Ce putem face să evităm astfel de situații nefericite? Ei de ce rămân ai nimănui?

Avem nevoie de povești pentru că ne leagă și ne fac să digerăm mai ușor înțelesurile vieții. Teatru asta face – ne oferă povești. Ne incită imaginația, ne emoționează, ne aduce aminte că oamenii sunt frumoși în mizeria, vulnerabilitatea sau strălucirea lor. Mai avem nevoie să ne ținem copilul din noi de mână, să-l întrebăm cum se simte și dacă vrea să se joace. „Instituția” se adresează copilului din noi, care știe mai bine cum e cu sufletul. 

Din start, conceptul și convenția spectacolului cuceresc prin inedit. La intrare, publicul primește dosare și i se face clar că aici, în Instituție, „ești doar un număr”. Ne așezăm în sală și auzim vocea caldă a Marei, un „număr” din Instituție. Mara ne propune un soi de meditație ghidată care pregătește corpul și mintea, ne deschide simțurile pentru ceea ce urmează să vedem pe scenă. Rostește numărul primului dosar și o cheamă pe Mia să se prezinte pe scenă. Surprinzător, mai rostește numărul altui dosar, iar din public se ridică o doamnă care urcă și ea pe scenă. Toți actorii au în acest spectacol ca parteneri de scenă, oameni din public. Acest concept este specificul și magicul spectacolului „Instituția”, căci implică adaptabilitate și spontaneitate din partea actorilor, vulnerabilitate și joacă din partea spectatorilor. Nu mai e vorba doar despre povestea lor, ci și despre povestea noastră. Poveștile spuse împreună creează o atmosferă de comuniune în sală. Această apropiere dintre actor și spectator generează momente unice, irepetabile, care sunt prin definiție fermecătoare. Toată lumea e atentă pentru că pe scenă se întâmplă viul și autenticul.

Fiecare copil instiuționalizat are o poveste cruntă, iar publicul este invitat să ia parte în mod direct la ea, să interacționeze și să se exprime, să fie auzit și văzut de noi ceilalți din sală. Candoarea cu care actorii exprimă poveștile copiilor este de-a dreptul înduioșătoare. Simți nevoia să îi ajuți, să îi iei în brațe și să le oferi o viață mai bună. Acești copii abandonați sunt copleșiți de bagajul de probleme emoționale/mentale, leziuni cauzate de duritatea vieții pe care, fragezi, n-au știut cum s-o gestioneze, devenind victime neajutorate. Cu toate acestea, au puterea să zâmbească, să viseze. Andy e pasionat de drumeții și ne împărtășește cu entuziasm experiențele lui. El a fost odată un fluture. A poposit prea mult pe o frunză și a devenit omidă. El promite totuși că va redeveni fluture. Îi promit și eu același lucru.

Povestea lui Victor, un copil cu autism și ADHD m-a înecat în emoție și durere. Deși nu mă regăseam deloc în povestea lui, asumarea extraordinară a lui Emanuel Varga și capacitatea lui de a transmite tot cumulul de emoție din el, mi-a dărâmat toate aparențele. A reușit să îmi atingă esența și să mă curețe. Este fascinant când un actor poate trezi acest gen de trăire cathartică în spectatori. Farmecul și forța teatrului, în momente ca acestea, este indiscutabilă. Emanuel Varga a reușit o compoziție care va rămâne cu mine printre reperele artei actorului.

Vocea Marei pe care am auzit-o pe tot parcursul spectacolului, prinde o formă. O fată gingașă, cu ochi blânzi apare în fața noastră și ne anunță că a fost adoptată. Un final fericit pentru ea. Pentru ceilalți lupta continuă.

Mara ne propune încă o meditație de final. Moment puternic în care fiecare își încasează amprentele pe care le-a primit în urma experienței spectacolului. „Tu ești o poveste frumoasă”- ne spune Mara atât de adevărat. Suntem aici, împreună și ne luptăm cu greutățile vieții, dar suntem frumoși în lupta asta, pentru că nu renunțăm la ea, pentru că încercăm să ne fie bine, să facem să funcționeze.

La sfârșitul spectacolului, Mara mi-a oferit un balon galben care e și acum legat de mâna mea, în timp ce încerc să vă transmit ce minunată a fost „Instituția”. Cum a trezit puritatea din sufletul meu și cum m-a făcut bucuroasă și recunoscătoare. Mulțumesc tuturor actorilor și tuturor oamenilor care au fost implicați în producția acestui spectacol. Ne-au oferit o seară unică, atât de umană și adevărată. Am trăit o poveste care ne-a adus aminte de copilărie și care ne-a reîntâlnit cu copilul din noi.

Înainte de plecare, suntem invitați să ne deschidem dosarele și să ne apropiem de noi. Să ne exprimăm prin scris sau prin desen, să lăsăm amintire o parte din povestea noastră. Sunt întrebări cheie care ne stimulează partea radioasă din noi.

Printre creioane colorate, baloane și jucării, printre joaca împreună și cunoașterea poveștilor noastre, am redescoperit esența teatrului: un spațiu intim care ne aduce împreună și ne modifică. Un context care ne face să vedem mai bine: lumea și lumea noastră interioară, care sădește în noi sămânța schimbării din care va înflori o lume mai bună – în care ne judecăm mai puțin și ne iubim mai mult.

Într-o lume în care vâltoarea minții ne predomină existența, „Instituția” răspunde la nevoia acută de a ne conecta cu sufletele noastre, cu ce e mai frumos și mai uman în noi.

INSTITUȚIA 

@Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu”

Regia și scenografia: Florin Liță

Lighting Design: Alexandru Agafiței

Sound Design: Andrei Georgescu

Video: Pavel Popescu

Distribuția

Mia: Andreea Moustache

Victor: Emanuel Varga

Mara: Alexandra Pribeagu

Elena: Alexandra Corlan

Andy: Aurelian Culea

foto: Cultura la Liman