INTERVIU Ana Radu, actriță: „Facultatea a fost de departe cea mai frumoasă perioadă din viața mea, perioada în care cred că am crescut cel mai mult.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Ana, cum ai ajuns să faci teatru?

Mereu mi-a fost foarte dificil să răspund la această întrebare pentru că nu a fost un moment conștient în care am zis Vreau să fiu actriță. Oricât de clișeic ar suna, mereu am vrut și am știut că asta îmi doresc să fac. Probabil fiindcă părinții mei sunt tot actori și am crescut în mediul ăsta, mi-am petrecut o mare parte din copilărie în teatru sau pe platourile de filmare și dintotdeauna m-a fascinat. Mai pe scurt, cred că pur și simplu am luat, fără să vreau, acest „virus” de la părinții mei.

Nu a fost un moment conștient în care am zis Vreau să fiu actriță. Oricât de clișeic ar suna, mereu am vrut și am știut că asta îmi doresc să fac.

Cine este modelul tău în actorie?

Modelele mele în actorie s-au tot schimbat pe parcursul drumului meu și niciodată nu am putut să aleg doar unul singur. Și totuși am ajuns la concluzia că modelul meu atât în actorie, cât și în viață, este tata. Și nu pentru că este tatăl meu, ci pentru că cea mai bună și frumoasă actorie am învățat-o de la el. Bineînțeles, nu cred că putem pune degetul pe cea mai bună metodă, însă pentru mine, este cea împărtășită de el. Și de fapt, cred că el reușește mereu să îmi reamintească ce meserie specială mi-am ales și mă motivează să muncesc și să mă bucur că muncesc. Tata e cel mai pasionat om pe care îl cunosc, iar pentru mine, asta este cheia și de aceea fac tot ce pot ca să „fur” cât mai mult de la el.

Modelul meu atât în actorie, cât și în viață, este tata. Și nu pentru că este tatăl meu, ci pentru că cea mai bună și frumoasă actorie am învățat-o de la el.

Ce alegi: teatru sau film? 

Am avut o perioadă în care aș fi ales categoric filmul. Dar asta pentru că abia intrasem la facultate și nu descoperisem încă bucuria de a juca pe scenă. Probabil fiindcă până atunci nu lucrasem decât în film, asta știam și pe asta eram mult mai sigură. După 3 ani de facultate de teatru nu mai știu răspunsul la această întrebare. Ambele mă fascinează la fel de mult și ideal ar fi să reușesc să le fac pe ambele.

Cum a fost pentru tine perioada facultății? Care au fost cele mai mari impedimente și cele mai frumoase amintiri cu care ai rămas?

Pentru mine, facultatea a fost de departe cea mai frumoasă perioadă din viața mea, perioada în care cred că am crescut cel mai mult. Asta pentru că nu a fost alcătuită exclusiv din momente fericite. Dar asta m-a întărit și simt cumva că m-a pregătit măcar puțin pentru ceea ce urmează. Obișnuită fiind cu actoria de film, contactul cu teatrul a fost un mic șoc pentru mine, fiindcă este ceva extrem de diferit, așa că primul an a fost foarte dificil pentru mine. Mă simțeam aproape complet străină de tot ce înseamnă să joci teatru și asta m-a inhibat foarte tare. A fost un an dificil și plin de impasuri, dar din anul doi, brusc, ceva în capul meu s-a legat și de atunci pot spune că am o relație din ce în ce mai frumoasă cu scena. Și legat de amintiri, absolut tot ce am trăit în cei 3 ani rămân pentru mine amintiri frumoase. Aici mi-am făcut cele mai frumoase legături cu oamenii și aici simt că m-am făcut aproape „om mare”. 

Obișnuită fiind cu actoria de film, contactul cu teatrul a fost un mic șoc pentru mine, fiindcă este ceva extrem de diferit, așa că primul an a fost foarte dificil pentru mine. Mă simțeam aproape complet străină de tot ce înseamnă să joci teatru și asta m-a inhibat foarte tare.

Să vorbim puțin și despre Mamă, mi-am pierdut mâna!. Care a fost impresia ta despre text după prima lectură?

Țin minte că prima oară când am citit textul, primul meu gând a fost acela că m-am regăsit extrem de mult în trăirile Mașei. Și asta mi-a plăcut, fiindcă simțeam că rezonez și că pot să aduc bucățele din mine în acest personaj. 

Cum ți-ai construit rolul și care au fost cele mai mari provocări în lucru?

Îmi e foarte dificil să pun în cuvinte procesul prin care am creat-o pe Mașa. Pentru mine, să dau viață unui personaj e ceva foarte intim, e ceva ce se întâmplă de când citesc prima oară textul până la ultima reprezentație a spectacolului respectiv. Așa că sunt sigură că Mașa mea încă nu e completă și probabil nu va fi niciodată. Totuși, știu că am pornit de la a depista tot ce avem în comun ca apoi, peste acele bucăți din personalitatea mea să adaug elemente noi, iar toate astea s-au contopit cumva și așa a început să se contureze un început de Mașa. Probabil cel mai dificil a fost să reușesc să îmi înțeleg și să îmi apăr personajul.

Probabil cel mai dificil a fost să reușesc să îmi înțeleg și să îmi apăr personajul.

Ce alt rol ți-ai fi dorit să joci în acest spectacol?

Cred că mi-ar fi plăcut să joc un Starman în variantă feminină. Asta pentru că e un personaj pe care chiar îl poți crea jucându-te, cum vrei și cât vrei.

După tine, despre ce vorbește spectacolul Mamă, mi-am pierdut mâna! ?

Pentru mine, acest spectacol, care poate părea doar o poveste cu și despre adolescenți, înseamnă mult mai mult. Cred că expune, într-un mod destul de dur, o perioadă esențială din viața unui om. O perioadă de căutare și de cunoaștere de sine care este un drum destul de complex. Și mai cred și sper că subliniază nevoia adolescenților de a fi ascultați, de a fi protejați și înțeleși.

Cine ți-ai dori să-l vadă și ce mesaj ai transmite publicului festivalului nostru?

Simt că oricine, la orice vârstă, poate să vadă acest spectacol și să îl înțeleagă. Fie că îl vezi din perspectiva unui tânăr, fie că îl vezi poate din perspectiva unui părinte, cred că ar putea avea un impact la fel de mare. Așa că mi-aș dori să fie văzut de cât mai multă lume din orice categorie, fiindcă este un spectacol la care cu toții am pus suflet și am muncit foarte mult, în condițiile speciale ale lumii în care trăim de ceva timp. Și dacă ar fi să transmit ceva, ar fi faptul că noi, tinerii, deși de multe ori toată lumea pare nemulțumită de ce face „generația nouă”, avem nevoie de ajutor și susținere.

Dacă ar fi să transmit ceva, ar fi faptul că noi, tinerii, deși de multe ori toată lumea pare nemulțumită de ce face „generația nouă”, avem nevoie de ajutor și susținere.

un articol de Andreea Ciocîrlan

redactat de Delia Dușa